În curând la Editura Timpul
”Norman și Tristan sunt cei doi bărbați ai romanului, locuitori ai Londrei iar Irène este femeia care arde ca o flacără între ei împărtășindu-se fiecăruia și din fiecare dar dăruindu-se total doar unuia. Cine sunt cei doi? Aproape doi frați căci s-au născut în același an și au copilărit împreună, cunoscându-se poate mai bine decât frații. Amândoi sunt bântuiți de aceeași pasiune: arta și împărtășesc în copilărie și adolescență aproape aceleași pasiuni, idealuri, atitudini de nemulțumire și revoltă.
Romanul este o explorare atentă a ”cutiei negre” care, spune autoarea, este ”un soi de memorie instinctuală” nu una care înregistrează acțiuni și date tehnice (raționale) precum dispozitivele avioanelor, atât de cunoscute și atât de sumbre în fapt căci ele ne povestesc despre ultimele clipe ale unor semeni care deja nu mai sunt când aflăm noi despre conținutul acelor dispozitive… Memoria aceasta include întreaga experiență nerostită și care aproape că nu a ajuns ”în cercul luminos al rațiunii” rămânând cumva fragmentară dar vie, intensă, în fărâmițarea ei. De altfel, textul ne spune că în memorie nu există cronologie și că fiecare amintire este o lume în sine. Mai mult chiar, se confirmă gândirea heracleitică: ”un om este o curgere, nu o entitate” căci, evident, el devine, se modifică modelându-se pentru sine și prin sine. Toate acestea permit accentuarea sentimentului pe care îl au personajele, acela de a fi trăit vieți multiple care, în plus, sunt modificate, deviate, de mediul în care trăiesc personajele. De altfel, titlul primei expoziții pe care cei doi tineri studenți la facultatea de arte o organizează este emblematic pentru propria lor existență: Țara oglinzilor strâmbe. Aflăm că printre tablourile create de Tristan era unul semi-abstract, cu texturi diferite, care reprezentau ceva asemănător unor ochi ce păreau să spioneze lumea de undeva de dincolo de niște draperii nedefinite precis… Este cert că principiul terțului exclus nu funcționează în acest univers ambiguu, fluid, vag ci mai degrabă al terțului inclus, specific imaginarului, imaginației și afectivității. Iar tabloul, în viziunea lui Tristan, trebuie să fie un tablou – fereastră spre acea lume incertă, incitantă… Autorul unui asemenea tablou este, asemenea picturilor lui Schiele, un tânăr-bătrân, un tânăr îmbătrânit înainte de vreme și un bătrân care este capabil de pasiunile tinereții cu aceeași vie ardoare.
Poate că una dintre explicații a căror nevoie o resimțim citind romanul ne-o dă viața pe care cei doi sunt forțați să o trăiască într-un ”sistem” închis, dificil de acceptat dar și pretențios cu cei care vor să îi treacă barierele: societatea contemporană britanică, londoneză în special. Este un mediu care strâmbă, transformă reducând la norme, constrângeri și rigori în viziunea personajelor romanului. Iar cei doi tineri artiști, plini de energie vitală și creativă, reacționează diferit la constrângeri. Dacă Norman, după unele oscilații juvenile în care trece de la conformism la revoltă, va sfârși prin a se supune Normei, Tristan rămâne un revoltat perpetuu, un căutător disperat al libertății.
Chiar educația este privită ca o manieră de transformare a omului într-un individ instrumentalizabil, util societății, nu într-un om liber și autentic.
Poate tocmai de aceea se naște nevoia de fugă din realitate. Unul dintre postulatele lui Tristan-adolescentul afirmă că ”nimeni nu trăiește în realitate”, că existența trebuie să presupună contopirea realității cu ficțiunea, cu imaginarul, cu reveria. Nu mai este de mirare astfel că pentru Tristan, adevărata artă trebuie să exprime ceva despre cum se poate supraviețui în afara sistemului.
Soluția lui Tristan este plăcerea, ”cea mai intensă și fascinantă formă de energie umană”. Și o va căuta în toate formele ei de manifestare dar cu precădere în cea oferită de ”paradisurile artificiale”. Plăcerea se asociază cu ludicul, cu tot ce ține de joc gândit ca o modalitate de eliberare de constrângerile sistemului, deși jocul însuși presupune, cum știm, acceptarea unor norme dar altele decât cele ale ”Sistemului”. Doar că Tristan consideră că viața își bate joc de oameni, că existența este asemenea unui joc de cărți iar el nu vrea să se supună aleatoriului, imprevizibilului venit din exterior, dinspre Sistem. Ca urmare, se joacă cu jocul; jocul i se pare incitant pe când seriozitatea este ”fadă”. Se dorește un ”bufon” care se distanțează de tragismul acesta funciar al vieții prin râs, un hohot de râs amar.
………………………………….
Nu există un rost al lucrurilor, o noimă a lor ci doar frumusețea lor, ne spune cartea Ilincăi. Ca urmare, dacă ar exista o învățătură a lecturii acestui roman ea ne-ar arăta că ”trebuie să renunțăm la tendința de a moraliza totul”, așa cum spunea Tristan într-un interviu pentru o revistă intitulată Aesthetica. ”Cel mai mare dușman este gândirea rațională” care ne obligă să ne supunem normelor, formându-ne, formatându-ne precum CD-urile mai vechi pentru un tip anumit de parcurs vital. Dar Viața, ea este un flux continuu și neîngrădit și obligația ființei umane este de a se dezvolta pe sine în deplină libertate și autenticitate. Spiritul nietzschean dar și gândirea bergsoniană își spun cuvântul aici. Dacă procesul de socializare înțeles ca includere a individului în societate prin educație și cultură este într-adevăr doar unul normativ în sensul modelării omului doar ca un instrument rămâne totuși o întrebare la care cred că romanul nu a dat un răspuns mai cuprinzător căci cultura nu are doar un rol restrictiv dacă restricție este aceea de a-ți cultiva dezvoltând-o pe acea parte a ființei umane care ne deosebește de celelalte viețuitoare de pe acest pământ – gândirea, psihismul uman.
Autoarea își organizează întregul text asemenea unui flux fără limitări și norme în care aflăm despre personaje din propriile lor meditații sau din cele spuse de alte personaje obținând astfel oglindiri mai mult sau mai puțin deviate care caută să recompună imaginea originară la care nu vom avea acces niciodată. Timpul curge după alte norme decât cele cronologice deși încearcă astfel să restabilească o cronologie oarecum obiectivă a subiectivității personajelor. Este un timp al coincidenței opușilor sau a “terțului inclus”.
Romanul începe în aprilie 2015 dar merge până în 2021 revenind de multe ori în trecut, fie cel din 1981 fie chiar din anii 1950. Este un text care curge înaintea ochilor sensibili și care se conturează impresionist pentru a crea tablouri vivante ale vieții cotidiene dar și ale tumultului interior. Căci marea acțiune nu este aceea a evenimentelor, faptelor concrete ci, mai degrabă, a evenimentelor sufletului, a trăirilor interioare, intense, fără limite precise, care se topesc una în alta formând marele fluviu al vieții, și, de ce nu, cutia ei neagră”.
Prof. Mihaela Alexandra Pop, Facultatea de Filosofie, București
Fragment din carte:
Sublim, plăcut şi agreabil
Dacă era să-i fi fost elevi la estetică, Kant mă tem că ne-ar fi exmatriculat.
La facultate învăţam, desigur, ce-i sublimul. Ne rămânea nouă să descoperim pe cont propriu ce-i cu plăcutul şi agreabilul.
În ce privea plăcutul, părerile erau împărţite. Mie îmi plăceau în general şatenele de statură medie, subţiri, cu aer androgin, ”cu nerv”, cu frământări şi vieţi interioare complexe şi, evident, cu anumite vulnerabilităţi pe care le puteam exploata, în vreme ce Tristan prefera genul feminin, în ansamblul lui. Îi plăceau în general tipele a căror feminitate se prezenta vizual în termeni excesivi şi în particular blondele cu picioare lungi. Cele mai mari controverse în ce priveşte plăcutul le-am avut în problema dimensiunilor. El avea bazinul foarte mic şi oase subţiri şi îl suspectez că era uşor intimidat de conformaţia tipică a englezoaicelor care presupune şolduri de dimensiuni ceva mai mari. ”Cum de s-a gândit natura să facă masculi englezi cu coapse atât de mici şi femele cu coapse cât iapa?”, se minuna el, refuzând să admită că era un slăbănog ieşit din comun. Totuşi nu puteam contesta faptul că avea un simţ al formelor care îi stimula intuiţia şi pe care orice artist plastic şi-ar dori să-l aibă: ”Daca tipele sunt mai grăsuţe, liniile feselor şi ale picioarelor sunt dispuse de aşa natură încât arată precum sfânta cruce”, aprecia el şi aici îi dădeam dreptate. Ştia să dezbrace femeile din priviri. În mai puţin de 30 de secunde i se arătau în costumul Evei…Iar cele pe care le frecventa îi confirmau de fiecare dată viziunile. Era un pictor cu o intuiţie a formelor şi un simt al proporţiilor excepţionale, trebuie să o admit.
Ne împărţeam puicuţele. Tristan susţinea că eu sunt ăla frumos. Dar el era seducătorul, am spus-o déjà şi insist. Şi era foarte neplăcut când, câte o tânără sedusă şi abandonată de el, îmi cădea mie pe cap şi îmi toca nervii cu frustrările ei. Unele mă sunau şi la telefon să-mi ceară socoteală pentru neobrăzarea lui.
La capitolul agreabil, eu preferam genul inocent complet, care n-avea nici o părere, despre nimic. Mă oripilau semidoctele şi încrezutele care debitau cu exuberanţă prostii, mai ales la adresa artei. Idioţii au ceva ingenuu, le poţi ierta orice dacă au farmec, proştii însă sunt idioţi rataţi, nu sunt suficient de bătuţi în cap încât să îi priveşti ca pe un spectacol al naturii şi nici suficient de comici încât să îţi stârnească ilaritatea… Platitudinea prostiei e aspectul ei cel mai supărător. Tot prostul însă spune că e: nonconformist, modest, plin de fantezie şi haz şi că are o personalitate aparte. Pe undeva îşi dă seama exact ce-i lipseşte… Dacă adaptarea la mediu ar fi un semn de inteligenţă, atunci cum se explică faptul că proştii sunt cei mai adaptabili la orice mediu social? mă întreb uneori.
În schimb, cu o tâmpită ingenuă şi modestă n-aveam nimic împotrivă să am de-a face. Vreo două luni, prin anul doi, am ieşit cu o anume Diana, venită de la ţară, o minunăţie de fată, fotomodel, care poza pentru pictoriale şi pliante cu noutăţi vestimentare şi care nu mă scotea din ”iepuraş”. Era dulce şi blondă şi calină şi nu purta niciodată fuste mai lungi de 20 de centrimetri. Adorabilă. Nu are sens să descriu ce faţă făcea Tristan sau ce sunete scotea ori de câte ori fătuca se aşeza pe genunchii mei şi începea să mă alinte. Eram când ”iepuraş drăgălaş”, când”iepuraş răutăcios”, când ”iepuraş scumpicel”, când ”iepuraş caraghios”. Tipa avea o predilecţie pentru folosirea diminutivului, deprinsă probabil de la mătuşile octagenare care o găzduiau la Londra şi diminutiva, cu mult zel, cam tot ce îi trecea prin minte: se ducea la cumpărăturele să-şi ia ori o bluziţă ori o rochiţă sau poate chiar nişte pantofiori după care îmi stătea la dispoziţie, am fi putut să mergem să vedem un filmuleț sau chiar să facem o plimbărică, în caz că nu ploua, făceam cum îmi poftea mie inimioara. Pe mine nu mă deranja prea rău. Cu timpul te obişnuieşti cu chestiunea şi începi să o ignori. Cum nu avea pretenţia că e şi critic de artuţă sau că s-ar pricepe la picturică din punctul meu de vedere era chiar agreabilă. Îmi cerea să îi arăt desenele şi schiţele şi se proţăpea în faţa lor, într-o poziţie studiată, care vroia să sugereze contemplaţia, trăgea un suspin admirativ, după care exclama cu o voce dulce: ”vai, iepuraşul meu cel talentat!”. Dar după două luni deja nu mai făceam faţă miştourilor lui Tristan şi a trebuit să o las.
